FRUCTELE DE PĂDURE – BENEFICII ȘI PROPRIETĂȚI (ROMANIA)

      Pentru hrana omului, dar și a animalelor, Dumnezeu a creat pomi cu fructe și semințe, după soiul lor; așa după cum scrie în Sfânta Scriptura – Geneza 1, 11 (Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ.” Și așa a fost.)

Fructele de pădure, ca și fructele pomilor din livezi, reprezintă o sursă permanentă de energie furnizată organismului uman sub forma de vitamine, minerale și diverși compuși organici care aduc o multitudine de beneficii sănătatii omului.

Voi enumera și voi menționa importanța fructelor de pădure întâlnite pe meleagurile noastre, anume:
• afinul
• merișorul
• răchițele
• scorușul de munte
• păducelul
• moșmonul
• măceșul
• murul
• fragii de pădure
• socul negru
• călinul
• cornul
• cătina albă
• dracila
• verigariul
• dudul alb
• alunul
• stejarul
• ienupărul
• porumbarul

      Fructele de pădure sunt folosite în alimentație atât în stare proaspătă cat si ca fructe uscate. De asemenea, fructele de pădure sunt utilizate pentru prepararea dulcețurilor, siropurilor, jeleurilor și a altor preparate, dar pot fi folosite și în industria farmaceutică pentru prepararea medicamentelor.

      Ne putem bucura de nutrienții și aroma fructelor de pădure consumându-le indiferent de sezon, fie rece, fie cald, sub forma de ceai de fructe de pădure. Excepție fac fructele alunului și stejarului căci nu pot fi utilizate în ceai, dar beneficiile acestor fructe de pădure sunt cunoscute în terapeutică, deoarece de la alun avem uleiul de alune, iar fructele stejarului pot fi prăjite și măcinate, rezultând cafeau de ghindă, foarte benefică în caz de rahitism, fapt cunoscut de ceva timp (vezi „Fructele și sănătatea” – 1977, autori: ing. Gheorghe și Lidia Bădescu, Dr. Mircea Constantin și dr. Ing. Grigore Isac).

1. Afinul de pădure

      Afinul de pădure este un arbust care poate ajunge până la 20 – 25 cm înălțime și este întâlnit la noi în pădurile de molid. Acesta are fructe mici, sferice de culoare albăstruie-neagră, foarte bogate în: acizi, zaharuri, minerale și vitamine (C, A și E).

Pot fi consumate în stare proaspătă sau pot fi utilizate la prepararea sucurilor naturale, afinatei, dulcețurilor și în pregătirea prăjiturilor. Afinele uscate, rămurelele și frunzele uscate sunt utilizate sub formă de ceai pentru combaterea următoarelor boli: vedere slabă, diaree, dizenterie și tulburări digestive.

2. Merișorul

      Merișorul, semiarbust cu înălțimi cuprinse între 12 – 25 cm, crește în pădurile de rășinoase. Merișoarele crude au culoarea albă, iar la coacere devin roșii; sunt fructe cu formă sferică și gust acrișor – amărui (datorită conținutului de arbutină – glicozid amar). Merișoarele pot fi consumate proaspete, în sucuri și în compoturi; iar merișoarele uscate pot fi utilizate la prepararea deserturilor și a ceaiurilor, fiind benefice în tratarea bolilor de rinichi.

3. Răchițele

      Răchițele sunt semiarbuști, plante târâtoare care se dezvoltă în zonele mlăștinoase.

Au fructe sferice, de culoare roșie-deschisă, foarte suculente și puțin acrișoare, bogate în vitamina C și care se pot consuma atît proaspete cât și ca fructe uscate. Sucurile, siropurile și limonadele pregătite din răchițele sunt indicate în stările de anemie. Stomatologii americani au început să trateze pacienţii cu răchițele și planifică să extindă această practică. Oamenii de știință de la Universitatea din Rochester au descoperit că, datorită acţiunii bactericide a sucului de răchițele şansa de a avea carii se reduce. Oamenii de știință compară sucul de răchițele cu „teflonul pentru dinţi”. Ei susţin că componentele sucului de răchițele blochează accesul bacteriilor la smalțul dinților. Acest lucru a fost confirmat prin experiențe cu Streptococcus mutans microb, care este considerat una dintre principalele cauze ale cariilor. Însă dentiștii nu recomandă consumarea sucului în forma în care este vîndut în magazine, deoarece zahărul pe care-l conține sucul, descompunîndu-se, contribuie la apariția cariilor dentare.

      Răchițelele conțin o cantitate mare de antioxidanţi, care protejează celulele de daunele provocate de moleculele instabile, numite radicali liberi.

Consumul regulat de răchițele ucide bacteriile Helicobacter pylori din tractul digestiv, care pot declanşa ulcer sau chiar cancer de stomac. Studiile preliminare au arătat că o doză zilnică de suc de răchițele reduce nivelul de „colesterol rău” în sînge și creşte „colesterolul bun” de mare densitate. Răchițelele pot încetini dezvoltarea sau chiar împiedica apariţia cancerului. Nu trebuie să fierbeți răchițelele sau să le încălziți la o temperatură mai mare de 60 de grade deoarece ele din miraculoase se transformă în simple fructe care isi pierd proprietatile. Şi, în general, consumul de răchițele ar trebui să fie moderat – consumul excesiv poate duce la eliminarea unor minerale necesare din dinți. Cu toate acestea, consumul rezonabilde răchițele sporește sănătatea dinților cu 80% .

4. Scorușul de munte

      Scorușul de munte se găsește în pădurile de rășinoase și poate ajunge până la 12m înălțime; este un arbore cu frunzele cazatoare care face parte din familia Rosaceae. Este cunoscut in Romania sub denumirea populara de Scorus de munte. Formeaza o coroana larga cu forma neregulata.

Scorușele sunt fructe sferice, ușor alungite, de culoare roșie-aprinsă, galbenă lucioasă sau portocalie când sunt coapte; cu gust amărui fiind bogate în vitamina C.

Gemurile, compoturile și ceaiul de scorușe sunt indicate pentru tratarea anemiilor și a bolilor aparatului digestiv. Frunzele au un aspect penat-compus in nuante de verde inchis si florile sunt albe cu un miros placut. Fructele au o marime mijlocie, sferice in nuante de rosu-caramiziu. Cresc sub forma de buchete mari cu pana la 100 de boabe.

Scorusul de munte este un arbore de talie mijlocie care poate sa creasca la o inaltime de peste 10 metri. Se dezvolta cel mai bine daca este plantat in locurile cu soare sau semi-umbra. Perioada de inflorire a este in luna mai iar perioada de coacere a fructelor este in lunile august si septembrie. Este un arbore rezistent la ger si la seceta.

Sorbus aucuparia (Scorusul de munte) este un arbore decorativ prin aspect : flori, frunze si fructe. Se poate planta solitar in gradina, in grupuri sau pe marginea trotuarelor, soselelor si a aleilor.

5. Păducelul sau gherghinele

      Păducelul crește pe marginea pădurilor, în poieni și pe lângă garduri fiind un arbore care poate ajunge până la 6 m înălțime. Fructele sale poartă denumirea de gherghine și sunt de formă sferică, iar culoarea lor este roșie la coacere. Sunt bogate în vitamina C, ceea ce face ca aceste fructe să aibă gust acru – astringent.

Fie că sunt consumate proaspete sau uscate pentru prepararea ceaiurilor, fructele păducelului (gherghinele) sunt recomandate în bolile de inimă, arterioscleroză și altele.

      Statisticile Asociaţiei Române de Cardiologie arată că 40 la sută din conaţionali suferă de hipertensiune, aceasta fiind considerată cea mai frecventă boală cardiovasculară, atât la nivelul ţării, cât şi la nivel mondial. Stresul joacă un rol important în creşterea tensiunii arteriale, sunt de părere specialiştii care identifică şi metode pentru scăderea tensiunii, altele decât medicamentele.

      Potrivit naturopaţilor, fructele de păducel, datorită conţinutului de flavonoide, acizi, uleiuri esenţiale şi vitaminele C şi B, scad tensiunea arterială. În scopuri terapeutice, de la păducel se folosesc florile, frunzele şi fructele. În medicina naturistă păducelul este recomandat în tratarea durerilor de cap şi a tulburărilor cardiace cu substrat nervos. Planta combate senzaţiile de sufocare cardiacă, reglează ritmul cardiac.

Fructele de păducel au o acţiune calmantă, sedativă, ajută la scăderea tensiunii sangvine, stimulează miocardul şi sunt cardiotonice, susţin naturopaţii.

      Efectele plantei asupra inimii si a sistemului circu¬lator au fost cercetate pe larg, iar oamenii de stiinta i-au dovedit utilitatea in tratamentul afectiunilor cardiovasculare. Paducelul tonifica inima si ajuta la regularizarea ritmului cardiac. Imbunatateste fluxul de sange in inima si, prin relaxarea pe care o produce musculaturii involuntare, ajuta la scaderea tensiunii arteriale.

      Paducelul dilata celulele sangvine: acest efect a fost demonstrat in studii pe animale efectuate in Franta in 1985. Prin reducerea palpitatiilor, paducelul are un efect calmant asupra sistemului nervos central. Specialistii in medicina plantelor prescriu paducelul pentru tahiaritmii. El este recomandat si ca tonic pentru o inima slabita. In asociere cu valeriana, este recomandat pentru tulbu-rarile usoare ale somnului.

6. Moșmonul

      Moșmonul este un arbust întâlnit în poieni sau pe marginea pădurilor și poate crește până la 5 m înălțime. Fructele sale poartă următoarele denumiri: moșmoane, născale sau scorușe nemțești.

Aceste sunt mai întâi galbene – roșiatice, după care ajung brune la coacere. Sunt fructe foarte tari în formă proaspătă, dar când vine gerul peste ele, moșmoanele devin moi, dulci și numai bune de consumat.

Foarte eficient în combaterea diareelor este compotul de moșmoane (reteță: 1 kg moșmoane, 800 g zahăr și 500 ml apă).

      Moșmonul (Mespilus germanica), cunoscut la noi în țară și sub numele de gorun, mișcul, mostoc sau scoruș nemțesc,este un arbore fructifer din familia Rosaceae. Nu este pretențios la sol, crește de la șes până în zona montană, înflorește târziu, deci nu e afectat de brumă. În Romania crește sălbatic prin poieni și la marginea pădurilor, dar se poate și cultiva.

      Fructele sale par a fi combinația dintre măr și măceș, au mărimea unei nuci și sunt cunoscute încă din Antichitate. Moșmoanele s-au bucurat de o mare popularitate în Europa Occidentală în epoca Victoriană, fiind chiar menționate în versurile lui William Shakespeare.

Ce substanțe nutritive conţin moșmoanele?
Moșmoanele conțin un procent mai scăzut de apă (70%-74%), substanţe azotate, grăsimi (0,44%), tanine în fructele uscate (12%), mucilagii, acid citric, malic şi tartric, potasiu, zaharuri, proteine, săruri minerale, celuloză. Ceaiul de moșmoane este bogat în beta-caroten, vitamina B1, vitamina C, calciu și fier.

Când pot introduce moșmoanele în alimentaţia copilului meu?
Fiind un fruct destul de rar întâlnit, nu există informații concrete despre vârsta la care copiii pot consuma moșmoane. Dar, pentru că avem de a face cu un fruct de pădure, acesta nu se recomandă copiilor mai mici de 1 an. Ca în cazul introducerii oricărui aliment nou, cereți sfatul medicului pediatru și respectați regula celor 4 zile.

Ce beneficii aduc moșmoanele organismului?
Moșmoanele sunt fructe tonice, diuretice și au capacitatea de a regla tranzitul intestinal. Sunt recomandate pentru ameliorarea gutei (elimină urații), a reumatismului, tratarea diareei, a colitelor și a litiazei renale.

Cum aleg şi cum păstrez moșmoanele?
Moșmoanele se culeg târziu, după prima brumă. Fie trebuie lăsate în copac până prind o culoare arămie și se înmoaie, fie, dacă sunt culese mai devreme, fructele trebuie păstrate în lădițe acoperite de fân până se coc bine.

Cum se prepară?
Moșmoanele se pot mânca după ce au fost lăsate să se coacă. Se pot consuma ca atare, decojite, sau sub formă de dulceață, compot, jeleu, sirop, tarte sau prăjite în unt și cuișoare. Moșmoanele sunt un excelent desert de iarnă, iar în restaurantele gourmet puteți găsi diverse preparate din moșmoane servite alături de brânzeturi fine, ciuperci, trufe sau caviar.

7. Măceșul

      Măceșul, arbust foarte apreciat pentru fructele sale alungite de culoare roșie – portocalie care devin moi și dulci după căderea brumelor. Măceșul este foarte răspândit la noi în țară, fiind întâlnit în poienile de câmpie sau în zonele deluroase și poate ajunge până la 2 – 3 m.

Măceșele au un conținut mare de vitamine: C, B1, B2, P, K, fiind folosite în industria alimentară pentru prepararea jeleurilor, a pastei de măceșe și pentru extragerea vitaminei C în industria farmaceutică.

      Ceaiul de măceșe este benefic în tratarea tulburărilor digestive, în afecțiunile ficatului, în constimație și colite. Fructele de măceşe sunt foarte bogate în vitamina C, conţinând peste 2000 mg din această substanţă la 100 de grame de fruct. De aceea, sunt utilizate la producerea de siropuri naturale, ceaiuri, dulceţuri, gemuri şi chiar medicamente. Aceste proprietăţi terapeutice fac din cultivarea plantaţiilor de măceşe în ziua de azi o adevărată afacere profitabilă.

      Măceşele sunt cunoscute ca medicamente din timpuri preistorice. Culoarea lor roşie, extrem de vie, gustul dulce-acrişor, înviorător, inspiră sănătate de la prima vedere. Despre efectele lor vindecătoare există dovezi scrise în urmă cu mii de ani. Medicii din Grecia şi din Roma antică, din India şi din China le elogiază virtuţile terapeutice în tratate păstrate până în prezent. Recunoaşterea lor modernă a fost în timpul celui de-al doilea război mondial, când, din cauza penuriei de medicamente, tufele spinoase care cresc la margini de drum au căpătat importanţă strategică. În Marea Britanie, de exemplu, fiecare fruct era cules cu grijă, măceşele fiind transformate apoi în siropuri şi în ceaiuri medicinale, administrate convalescenţilor din spitale, bolnavilor malnutriţi ce sufereau de infecţii grave, copiilor cu avitaminoză. Nu se ştie exact câte vieţi au fost salvate cu ajutorul măceşelor în acel război, dar se pare că este vorba de zeci de mii de oameni care au beneficiat de extraordinarul lor aport de vitamine. Apogeul recunoaşterii valorii medicinale a măceşelor se petrece chiar în zilele noastre, aceste fructe fiind numite mai eficiente decât calmantele din farmacii, spre exemplu, în cazul durerilor reumatice. Fructele se pot mânca crude, coapte, iar în scop fitoterapeutic se folosesc fructele, florile şi frunzele.

      Măceşul este un arbust nepretenţios în privinţa solului şi a creşterii lui. Se spune că, oricât de slab ar fi un teren pentru alte culturi, pentru măceş este bun. Există cerere, planta se cultivă uşor, deci ne putem gândi la o afacere profitabilă cu măceşe.

8. Murul

      Murul, arbust ghimpos cu tulpini târâtoare – cățărătoare ce nu depășesc 1,5m înălțime.

Fructele lui au culoare albăstruie – negisoasă la coacere și datorită conținutului foarte mare de vitamine (A, B, C, D și P) sunt utilizate în industria farmaceutică pentru prepararea medicamentelor.

Ceaiul de mure este benefic în caz de diaree, dizenterie, în răceli când există disconfort al căilor respiratorii. Murul mai este cunoscut sub numele de: rug de munte, amura, mur negru. In scopuri medicinale se folosesc frunzele. Murul actioneaza şi are putere de vindecare asupra centrilor energetici şi a canalelor de energie: frunzele sunt un foarte puternic energizator al chakrelor: nabhi drept, vishuddi (stang, centru, drept) si ego. Pentru tratament, planta se va utiliza sub forma de ceai: infuzie in cantitate de 2 lingurite de frunze la 200 ml. de apa. Ceaiul se bea in mai multe reprize pe durata unei zile. Murul se gaseste in zona deluroasa, la marginea padurilor, ca tufisuri pe coastele dealurilor.

9. Fragii de pădure

      Fragii de pădure sunt fructe de dimensiuni mici, de culoare roșie și dulci la gust, asemănătoare căpșunilor și pot fi întâlnite în zonele de munte. Pentru consum sunt preferate proaspete datorită beneficiilor aduse omului prin conținutul lor bogat în vitamina C. De asemenea pot fi conservate în compoturi, dulcețuri sau pot fi utilizate pentru garnisirea prăjiturilor. Ceaiul de fragi este recomandat pentru afecțiuni ale rinichilor, în gută și reumatism. Atenție: Consumul de fragi în cantități exagerate pot provoca urticarie.

      Proprietăţi medicinale au frunzele și rădăcinile. Preparatele care se obţin din frunzele și rădăcinile fragului sunt: decoctul – cel mai des folosit, infuzia și cataplasmele.

Substanţe active importante: vitamina C, fenol, tanin, precum și o substanţă specifică – fragarina (o esenţă parfumată, cu miros de lămâie). Întrebuinţări: cu preparatele din fragi de pădure se tratează enterita acută, diareea, diabetul zaharat, guta. Contribuie, totodată, la eliminarea acidului uric. Preparatele de frunze de frag sunt astringente și dezinfectante , fiind utilizate în tratarea diferitelor inflamaţii.

      Preparatele de frunze și rădăcini de frag pot provoca urticarie persoanelor alergice și de aceea se cere precauţie în utilizarea lor.

10. Socul negru

      Socul negru este răspândit în țara noastră în zonele atât de cîmpie, cât și la munte, pe margine pădurilor. Ajunge până la înălțimea de 6 m și are o inflorescență alb – gălbuie.

      Fructe socului negru sunt de dimensiuni mici, de culoare neagră, ce cresc în ciorchine și din care se pregătesc dulcețuri, sucuri și siropuri apreciate pentru aroma specifică, precum și renumita socată. Florile uscate ale acestui arbust sunt folosite pentru prepararea ceaiului de soc benefic în sezonul rece pentru combaterea răcelii și a inflamațiilor gâtului.

De asemenea, fructele de soc sunt folosite în industria farmaceutică pentru medicamentele care sunt indicate pentru reumatism și pentru bolile digestiei. Este un arbust indigen, care în condiţii favorabile de vegetaţie poate atinge înălţimea de 10 m. Florile sunt mici, albe sau galbene-verzui, grupate în cime umbeliforme plane terminale, puternic mirositoare. Înfloreşte după înfrunzire, în lunile mai-iunie. Fructele sunt drupe baciforme negre, sferice cărnoase, cu diametrul de 6-8 mm, având 3-5 sâmburi turtiţi. Coacerea are loc în august-septembrie. Fructele au gust dulce-amărui şi nu se consumă în stare proaspătă deoarece conţin acid cianogenic. În preparatele de cofetărie se folosesc la dulceaţă, suc, sirop, datorită conţinutului în zahăr şi acid malic, precum şi la fabricarea oţetului şi pentru colorarea vinului.

      Fructele au o întrebuinţare mai largă în farmacie, siropul şi sucul de soc negru fiind diuretic şi purgativ. Ceaiul din florile de soc este frecvent utilizat la combaterea gripei şi răcelilor cronice, având proprietăţi sudorifice, diuretice şi emoliente.

Din coajă se prepară un ceai folosit în tratamentul reumatismului şi al bolilor de inimă, precum şi sub formă de purgativ uşor. Fructele conţin vitaminele A, B şi C. Prin fermentare, din fructe se poate prepara o băutura alcoolică. Din flori se mai prepară, împreună cu alte substanţe, loţiuni, cataplasme şi fumiganţi.

11. Călinul

      Călinul este un arbust din zonele deluroase, cu o înălțime de până la 4 m. Călinele sunt fructe de un roșu deschis și gust acrișor-amărui, gust care se diminuează după fructele de călin sunt atinse de brumă. Sunt folosite în prepararea chiselului de fructe, împreună cu mere, în cantități egale.

      Călinul (Viburnum opulus) este un arbust cu o inălţime cuprinsă intre 2-5m. Lujerii sunt de culoare cenuşie, mugurii sunt ovoizi, bombaţi pe partea exterioară, au o culoare roşiatică sunt opuşi şi alipiţi de lujer.

      Frunzele sunt palmat lobate, glabre, de 4-12 cm lungime. Peţiolul de 1-2 cm. lungime, caniculat, prevăzut cu 2-4 glande proeminente.Florile sunt hermafrodite, inflorirea are loc in lunile mai-iunie, fructele sunt drupe roşii, sferice, de 8-10 mm diametru, sunt acrişoare, suculente, cu un singur sâmbure de culoare roşie, care este cunoscut sub denumirea de călin. Se recoltează in luna septembrie –octombrie.

      Fructele conţin vitaminele B,C,K,P, zaharuri, acizi organici, caroten, etere compuse.Din căline se poate face marmeladă, jeleuri şi diferite băuturi răcoitoare. Fructele de călin sunt recomandate in următoarele afecţiuni:

– ulcer gastric şi duodenal.
– răceli, bronşite, pneumonii, insomnii, stare de oboseală.
– arterioscleroză, reumatism,afecţiuni hepatice, hipertensiune , boli de inimă.
– boli ale aparatului circulator, colici abdominale.

Scoarţa de călin se recoltează in lunile mai –iunie şi conţine: tanin, acizi organici, rezine, fitosterine, flavanoide, glicizatul vibunină. Din scoarţă se obţine tinctura de călin in felul următor : intr-un vas ce se poate inchide ermetic, se pun 5 linguriţe de coajă mărunţită peste care se pun 500ml alcool rafinat de 70 de grade şi se lasă să stea 2 săptămîni. Zilnic vasul se agită iar după cele două săptămâni se strecoară şi se pune la rece. Se iau 3 linguriţe pe zi înainte de mâncare.

Sucul de călin se obţine foarte uşor cu ajutorul storcătorului de fructe. Sucul pentru a se putea păstra o perioadă mai indelungată este bine să fie ţinut la rece, după ce in prealabil s-au pus două apirine la fiecare litru de suc.

Ceaiul din cozile de căline şi din sâmburi este foarte indicat in colici, dureri menstruale, dureri reumatismale şi colici renale.

12. Cornul

      Cornul este un arbust (înălțimi între 3 – 8 m), întâlnit pe marginea pădurilor. Are fructe roșii lunguiețe cu gust acrișor. Coarnele pot fi consumate proaspete sau se pot folosi pentru conservele de iarnă: compoturi, dulcețuri și siropuri. De asemenea, coarnele pot fi utilizate ca fructe uscate pentru prăgătirea ceaiului de coarne foarte eficient în caz de diaree.

      Este un arbust mijlociu spre mare, deciduu, sau mai rar un arbore mic, cu înălțimea între 5 și 12 metri, scoarța maro închis și crenguțe verzui. Frunzele sunt opuse, cu lungimea de 4-10 cm și cu lățimea de 2-4 cm, de formă ovoidală. Florile sunt mici (5-10 mm în diametru), cu patru petale galbene, adunate în grupuri de 10-25, și înfloresc înainte ca frunzele să apară. Fructele (denumite coarne) sunt drupe roșii, alungite, de 2 cm lungime și 1,5 cm în diametru, conținând o singură sămânță.

      Fructele sunt comestibile și au gust astringent când sunt consumate proaspete. De aceea se folosesc mai ales gătite, având o aromă acidă, descrisă ca un amestec de merișoare și vișine; sunt folosite mai ales la producerea gemului, la pregătirea sosurilor, similare sosului de merișoare, fiind curățate de sâmburi și fierte cu zahăr și portocale. Pot fi de asemenea consumate uscate. În Armenia, fructul este folosit la distilarea votcii. În Turcia este consumat cu sare în timpul verii. Unele varietăți din Ucraina, selectate pentru producere de fructe, au fructe de până la 4 cm lungime. Fructele se coc spre sfârșitul verii și seamănă cu fructele coapte de cafea.

13. Cătina albă

      Cătina albă – Hippofae rhamnoides – este un arbust relativ nou în cultură la noi, deși în stare sălbatică se află de mult timp în flora spontană din România. El este unul din cei mai valoroși arbuști fructiferi atât din flora spontană, cât și din cea cultivată, este asemuit cu ginsengul chinezesc. Este util în alimentație, industria farmaceutică, în agricultură, în silvicultură sau ca plantă ornamentală. Conținutul în vitamina C în fructele bine coapte poate ajunge la 800 mg la 100 gr suc, depășind de peste două ori pe cel al lămâilor. Mai conține vitaminele A, B1, B2, B6, B9, E, F, K, P, iar uleiul de cătină conține de peste 10 ori mai mult caroten decât morcovul, are acțiune antibacteriană, ușor narcotică, sedativă.

      Cercetări recente au scos la iveală că fructele de cătină albă conțin substanțe foarte importante în reglarea metabolismului uman, au acțiune curativă și terapeutică în boli de ochi, boli de piele, acnee juvenilă, gastroenterite, hepatite cronice, afecțiuni renale, hipertensiune arterială, avitaminoze, boli ale sistemului nervos, arsuri și lista este departe de a se încheia. Din fructe se prepară suc, sirop, nectar, gem, jeleu, marmeladă, peltea, dulceață, gelatină, lichioruri, alte băuturi alcoolice și multe alte preparate alimentare. Nu există altă plantă de cultură ori sălbatică care să aibă un spectru de utilizare mai larg decât acest arbust. În agricultură se utilizează la fixarea terenurilor în pantă afectate de alunecări de suprafață, la împrejmuiri, nici iepurii nu pot trece printr-un gard de cătină albă bine întocmit. Drajonează puternic și are însușirea de a se extinde de la baza pantelor spre vârful acestora, iese singur la lumină. Prin vigoarea plantei, forma și mărimea coroanei, desimea, mărimea și culoarea fructelor este și un bun arbust ornamental.

      Cătina albă este un arbust (1, 5 – 6 m înălțime) cu spini, ce poate fi găsit în apropierea apelor din zonele deluroase. Fructele sunt mici, ușor alungite ca formă, de culoare portocalie la coacere și cu gust acrișor. Fructele de catina sunt bogate in vitamine, conțin în cantitate mare vitamina C, fapt pentru care sunt foarte indicate în tratarea răcelilor (modalitate de trastament: fructele de cătină selectate de pe rămurele sunt spălate bine, apoi zdrobite și puse într-un borcan, peste care se adaugă miere de albine.

Compoziția se omogenizează și se servește dimineața și seara înainte de mesele principale, pe toată durata în care suntem afectați de gripe, guturai sau răceli. De asemenea, ceaiul de cătină este folosit pentru combaterea anemiei, a bolilor de ficat și de inimă dar și pentru afecțiunile oculare.

14. Dracila

      Dracila este un arbust la fel de ghimpos ca și cătina, dar nu atinge înălțimi așa de mari ca aceasta ci ajunge doar până la 2, 5 m înălțime. Fructele eliptice – alungite au culoare roție intens și gust acrișor.

Când sunt coapte bine sunt culese și din ele se pregătesc dulcețuri, siropuri și în mod special sunt recomandate pentru stimularea aparatului circulator (datorită conținutului de berberină, alcaloid care are efecte pozitive pentru sănătate reducând riscul de îmbătrânire prematură).

Ceaiul de drăcilă ușurează perioadele de menstruație, reducând durerile; este vitalizant în caz de epuizare fizică și combate litiaza biliară.

      Dracila am regăsit-o in turbaria Hammas – ce apartine de Baile Balvanyos, insa prima data am facut cunostinta la 5-6 km mai sus, in Turbaria Mohos – de langa Lacul Sf. Ana. E o planta frumoasa, fotogenica si in plus, e rara.

      Drăcila este un arbust medicinal cunoscut şi sub denumirile populare de cătină de rîuri, drăcină, drăghină, măcrişul caprei. De la această plantă folosim scoarţa de pe rădăcini şi tulpini, precum şi fructele coapte, recoltate în lunile aprilie şi mai. În uz intern, drăcila este folosită pentru drenare renală şi hepatică, litiază urinară, insuficienţă renală, disurie, reumatism, gută, hidronefroză, nefrită, angiocolită. În uz extern, planta tratează eczeme, herpesul circinat, fistule anale, hemoroizi, vaginism. Scoarţa uscată se macină cu ajutorul unei rîşniţe electrice. Se ia cîte un vîrf de cuţit cu o jumătate de oră înainte de mîncare. Stimulează digestia, combate balonările, stimulează funcţiile ficatului. Ceaiul de drăcilă se prepară dintr-o linguriţă de pulbere de scoarţă la o ceaşcă de apă fiarta. Se beau 1-2 ceşti pe zi, înainte de masă cu o jumătate de oră. Infuzia este un foarte bun tonic amar, combate constipaşiile cronice, are acţiune antihemoroidală. În amestec cu frunze de mesteacăn, fructe de ienupăr, pelin şi coada şoricelului, decoctul din scoarţă de drăcilă e bun în boli de ficat şi ca tonic digestiv. Sucul din fructe este util la ungerea rănilor şi ulceraţiilor. Nu se recomandă administrarea plantei sub nicio formă la la copii si femei însărcinate sau care alăptează.

15. Verigariul

      Verigariul (spinul cerbului) este un arbust spinos ce poate ajunge înălțimea de 2 – 3 m. Este întâlnit în zonele însorite prin păduri, pajiști dar și în locurile umede. Fructele rotunde sunt de culoare neagră la coacere și foarte suculente. Sunt ideale pentru siropuri (comercializat în farmacii sub denumirea de nerprun și recomandat pentru purificarea ficatului, în cazul constipației acute însoțite de mărirea ficatului, căci ceaiul din fructe uscate de verigariu este laxativ. De asemenea, este indicat în combaterea congestiilor cerebrale și pentru mărirea secreției intestinale). Denumire știinţifică: Rhamnus cathartica. Denumire populară: spinul cerbului.

      Aparţinând familiei ramnaceelor, verigariul sau spinul cerbului crește sub formă de arbust în pădurile de fag dar și în alte păduri de foioase, precum și prin tufărișuri. În mod obișnuit, verigariul are circa trei metri înălţime, dar poate ajunge și până la o înălţime de șase metri. Crengile care cresc pe parcursul unei perioade de vegetaţie sunt terminate, întotdeauna, cu un spin. Frunzele au formă de elipsă. Florile de verigariu sunt mici și au culoarea galben-verzuie, fructul fiind o bobiţă neagră. Pentru uz medicinal se recoltează fructele. Se prepară sirop, extract, decoct, suc, poţiuni. Substanţe active importante: rezine, mucilagii, flavone, glicozide, uleiuri.

      Preparatele de verigariu au proprietăţi laxative și purgative, diuretice, vermifuge. Ca purgativ, acţiunea lor este intensă. Din acest motiv, sunt indicate în constipaţie. Cercetări mai noi au evidenţiat la produsele pe bază de verigariu și proprietăţi anticancerigene și imunostimulatoare.

16. Dudul alb si negru

Dudul alb si cel negru cresc în zonele de câmpie, dar și de deal unde solurile sunt fertile. Dudele albe sau negre sunt fructe dulci, care pot fi servite proaspete sau preparate în compoturi, dulcețuri și diverse siropuri. Pentru ceai se folosesc frunzele de dud uscate; este recomandat persoanelor care doresc să scape de kilogramele în plus.

Se cunosc două specii de dud: cel ale cărui fructe sunt albe (Morus alba) și cel ale cărui fructe sunt negre la exterior și roșietice la interior (Morus nigra).

Arborele de dud poate atinge în înălțime pînă la 10 metri. Încă din antichitate, frunzele de dud sunt utilizate în hrănirea viermilor de mătase.

Lemnul dudului este bun pentru construcții. Lemnul dudului este căutat de producătorii de băuturi alcoolice, pentru proprietățile aromatizante și de pigmentare.

Frunzele dudului conțin substanțe active importante organismului uman precum: glucozide, carbonat de calciu, adenină, tanin, beta-caroten. Din frunze de dud se prepară infuzie ce se bea de 2 ori pe zi. Infuzia de dud tratează diabetul zaharat, ulcerul gastric și duodenal, asteniile, afecțiunile pulmonare. Din frunzele dudului se obține extractul fluid utilizat în aplicații curente sub formă de picături. Picăturile obținute din frunze de dud înlătură deranjamentele stomacale și intestinale.

17. Ienupărul

      Ienupărul este întâlnit în zona pădurilor de conifere, în forma de tufișuri, fiind un arbust ce ajunge până la 3 m înălțime. Fructele sunt mici, tari și verzi în primul an, iar din al doilea an sunt moi și de culoare neagră, cu un gust dulce și miros foarte aromat.

      Fructele de ienupăr sunt folosite în industria farmaceutică la prepararea medicamentelor indicate pentru boli ale rinichilor, plămânilor, în caz de reumatism și în tulburări nervoase. Fructele uscatede ienupăr sunt folosite pentru ceaiurile recomandate pentru gastrite, edeme, tulburări ale tractului urinar etc.

      Ienuparul este un arbust de 2-3 m inaltime, ramificat, cu varfurile indreptate in sus. Are caracteristic frunzele aciculare si foarte intepatoare asa ca trebuie sa avem grija cand dorim sa ii recoltam fructele sau vrem sa il manevram. Fructele sale sunt niste pseudobace sau fructe false, ca in cazul marului, mici si sferice. Caracteristic pentru ele este faptul ca ajung la maturatie in 2 sau chiar 3 ani. In anul intai, dupa fructificatie, ele raman verzi la maturitate, iar in anii 2 sau 3 devin negre-albastrui brumate si sunt bune pentru utilizare fitoterapeutica. Arealul sau este, asa cum am spus in deschidere, foarte larg. In Romania este intalnit in tot Lantul Carpatic, intre 600 m si 1400 m altitudine, coborand foarte rar la deal sau campie. Peste altitudinea de 1400 m, este inlocuit de specii precum Juniperus nana – Ienuparul pitic sau, mai la est de noi, de catre Juniperus sibirica. Pe glob il intalnim din Europa si nordul Asiei pana in America de Nord, sau relict si insular, in Muntii Atlas din nordul Africii.

      Uleiul esential de ienupar (1,5-4%, obtinut prin antrenare cu vapori de apa), are numeroase beneficii pentru organismul uman. Acesta este diuretic (max. 0,3 g ulei), carminativ, sudorific si antisepticpentru caile urinare. De asemenea, are actiune benefica in bronsita catarala, diminuand inflamatiile cailor respiratorii si fluidificand secretiile bronsice. Are efect calmant si este soporific, inducand starea de somn profund. Ienuparul se utilizeaza in infuzii sau tincturi, precum si ca ingredient aromatizant in distilarea ginului sau ca inlocuitor in alimentatie pentru ienibahar.

      Pe langa utilizarile interne, preparatele pe baza de ienupar se pot folosi si extern, de cele mai multe ori ca unguente, in acnee, dermatite, eczeme sau hemoroizi. Arbustul se planteaza foarte usor, devenind de cele mai multe ori invadant si degradand pasunile si fanetele. Acest lucru se intampla si datorita marii amplitudini ecologice pe care o prezinta planta. Juniperus communis rezista foarte bine la factorii climatici potrivnici si vegeteaza bine pe soluri sarace, acide, puternic batatorite (precum cele din islazuri) si cu un regim variabil de umiditate. Este foarte util in fixarea terenurilor degradate si are o valoare ornamentala ridicata, prin multitudinea de forme si varietati existente.

      In Romania, pe langa Juniperus communis si Juniperus nana, mai putem intalni si Juniperus sabina sau cetina de negi, precum si Juniperus virginiana sau Ienuparul de Virginia, atat in parcuri sau gradini, cat si in mediu natural, instalate de cele mai multe ori pe terenuri degradate sau cu sol superficial!

18. Porumbarul

      Porumbarul, arbust cu înălțimi între 1 – 1, 5 m, este spinos și crește în câmpii, pe lângă pârâuri și în râpile de la noi din țară. Fructele sale ce poartă denumirea de porumbe sunt de culoare neagră – albăstruie la coacere. Porumbele sunt acrișoare, dar atinse de brumă devin mai dulci.

      Pot fi servite proaspete și sunt apreciate pentru conținutul lor bogat în vitamine și nutrienți benefici pentru sănătatea omului (calciu, fier, magneziu, zinc, potasiu). Sunt folosite pentru prepararea sucurilor sau a dulcețurilor. Ceaiul de porumbe este indicat în caz de diaree, în tratarea cistitelor și al afecțiunilor la nivelul rinichilor (nefrite).

      Prunus spinosa sau porumbarul, asa cum este mai cunoscut, este un arbust cu tepi care creste pe dealuri pietroase, stincarii, pasuni. Are o arie de raspindire foarte buna fiind intilnit in Europa, Asia, Afrca de Nord si America de Nord. Fructele ajung la marturitate toamna tarziu si trebuie culese dupa ce frunzele au cazut. In unele sate din Moldova decoctul din fructe uscate este considerat medicament in cazul dizenteriei, dupa fierbere fructele fiind si ele consumate.

      De la acest arbust se utilizeaza totul: radacinile, scoarta radacinilor si a ramurilor tinere, florile, frunzele si bineinteles, fructele. Toata planta are utilizari terapeutice. Fructele, carora li se mai spune si porumbe, pot fi culese de pe ramurile arbustului si in timpul iernii. Ele sunt bogate in zaharuri, acizi organici, taninuri, vitamina C, saruri de calciu si de magneziu si au proprietati diuretice, depurative, laxative, sedative si sunt antiseptice renale.

      Infuzia din flori de porumbar este eficienta in tratamentul hipertensiunii arteriale, cardiopatiei ischemice si insomniei. Ceaiul preparat din frunze si din fructe combate tusea convulsiva si obezitatea, porumbarul fiind printre cele mai eficiente plante in lupta cu kilogramele. De asemenea, extractul din mugurii plantei stimuleaza imunitatea.

      Infuzia din frunze de porumbar se prepara din doua linguri cu frunze uscate si din 500 ml de apa fiarta. Se lasa sa se raceasca. Prima ceasca se bea dimineata, iar restul, dupa masa de pranz. Infuzia are proprietati laxative si combate constipatia. Terapia trebuie urmata 21 de zile.

      Siropul de porumbe: se prepara un decoct din zece linguri de fructe si un litru de apa, care se fierb 15 minute, apoi se strecoara. In lichid se adauga un kilogram de zahar si se lasa sa fiarba pana cand acesta capata consistenta smantanii. Cat este cald, se toarna in sticle inchise la culoare si se sigileaza. In afectiuni pulmonare se recomanda cate trei linguri pe zi, timp de o luna.

Sursa: 5fructe.ro